Iti multumesc…

“Iti multumesc ca mi-ai aparut in cale si mi-ai dat un sens in viata”,

mi-a spus Petrica acum vreo 3-4 ani, cand ne intorceam de la Otopeni. A fost cea mai frumoasa declaratie  de dragoste pe care mi-a facut-o vreodata in cei 30 de ani traiti impreuna…

Au trecut 6 luni…

Sincer, nu stiu daca reprezinta ceva din punct de vedere religios, dar pentru mine lunile astea au insemnat multa suferinta, revolta, neputinta de a intelege, si multe alte emotii negative care m-au adus pana in punctul de a-mi dori sa ma culc si sa nu ma mai trezesc…Si ma durea tot, si ma afundam intr-o negura din care nu mai vedeam nimic limpede, si imi era mila de mine, si imi era mila de Petrica, si imi era mila de copii, si iar ma durea, si aveam sentimentul ca le fac rau tuturor, si stiam ca nu asa sunt eu, ca trebuie sa imi revin, copiii mei au nevoie de mine, cu siguranta si cei apropiati isi doreau  sa revin printre ei.

Si am inceput sa ma rog, sa implor, m-am rugat sa fiu iertata pentru ca nu inteleg, sa fiu ajutata sa accept, sa fiu indrumata…

Si minunea s-a intamplat! Intr-o zi am avut o revelatie, mi-am dat seama ca odata cu disparitia lui Petrica orice este posibil, am simtit pe pielea mea ce inseamna desertaciune si “vanare de vant”, si ca singurul sprijin pe care l-am avut si pe care nu-l voi pierde niciodata vine de la Dumnezeu. Ii multumesc ca mi l-a scos in cale pe Petrica, si pentru anii minunati pe care i-am trait alaturi de el, pentru tot ce mi-a oferit, pentru copiii minunati pe care ii avem, pentru oamenii deosebiti pe care i-am intalnit si care imi sunt aproape, si sper sa imi dea puterea sa inteleg de ce am ramas eu, ce am de facut, si sa fiu in stare sa imi duc  viata mai departe cu demnitate.

Si ca sa revin cu picioarele pe pamant, pe langa altele ma ocup cu drag si de tot ceea ce trebuie facut, crestineste, pentru  pomenirea lui Petrica, asa ca de ziua lui am facut si pomana de 6 luni, si sper ca de acolo unde este s-a bucurat sa ne vada pe toti cei apropiati, impreuna, pentru ca tare i-a placut sa avem casa plina!

Nu pot sa uit cu cat patos sustinea ca dacii aveau dreptate sa planga la nasterea unui copil, pentru ca stiau ca il asteapta o viata plina de greutati, si se bucurau si petreceau pentru cel care trecuse in nefiinta…Sa fi stiut el ceva?

Dumnezeu sa il odihneasca, si de acolo unde este sa ne vegheze si pe noi.

(Mi-a trebuit mult curaj sa scriu, si v-as fi recunoscatoare daca nu ati comenta nimic aici. Cine are ceva de spus, putem sta la o cafea si sa povestim).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s